Sari la conținut
Clinica Stomatologica » STUDIU: Modul dominant pentru transmiterea variolei maimuței, contactul piele pe piele

STUDIU: Modul dominant pentru transmiterea variolei maimuței, contactul piele pe piele

După rezultatele unui studiu recent, cercetători din Spania propun drept mod dominant de transmitere pentru variola maimuței, în țările în care virusul nu este endemic, contactul piele pe piele, și nu căile respiratorii. Spania este prima țară din Europa care a înregistrat decese cauzate de variola maimuței (monkeypox).

Variola maimuței este o infecție virală rară, provocată de un virus care aparține familiei poxvirusurilor. Acestea se transmit direct sau indirect de la animale la om, având un grad crescut de rezistență în mediul uscat sau la temperaturi ridicate, fiind astfel persistente pentru o perioadă mai lungă de timp pe suprafețele infectate.

Însă, în ciuda rezistenței virusului, variola maimuței nu este o boală foarte contagioasă, pentru că răspândirea virusului de la om la om necesită un contact direct prelungit.

Infecția de origine zoonotică are simptome asemănătoare gripei, și se caracterizează printr-o serie de simptome distincte, precum starea febrilă însoțită de erupții cutanate dureroase.

Cursul clinic al variolei maimuței la om poate fi modificat de mai mulți factori, inclusiv sursa și calea de infectare, vaccinarea anterioară împotriva variolei, vârstă, sarcină și imunosupresie (inclusiv infecția cu HIV).

Răspândirea globală a variolei maimuței în rândul bărbaților care fac sex cu bărbați (BSB) a indicat contactul sexual ca fiind modul de transmitere pentru variola maimuței la om.

O echipă de cercetători spanioli, conduși de Eloy José Tarín-Vicente, au publicat în urmă cu o săptămână, în revista online, The Lancet, date utile privind comportamentul sexual, prezentarea clinică și rezultatele virusologice, în urma unui studiu pe 181 de pacienți confirmați cu variola maimuței, selectați din trei clinici de sănătate sexuală din Spania.

Participanții la studiu au avut o vârstă medie de 37·0 ani (IQR 31·0–42·0), 166 (92%) au fost identificați ca bărbați homosexuali, bărbați bisexuali, sau BSB,  și 15 (8%) identificați ca bărbați heterosexuali sau femei heterosexuale. Dintre aceștia 161 (89%) erau spanioli sau din America Centrală și de Sud (20 [11%] dintre participanți erau de alte etnii sau aceste date au lipsit]).

Infecțiile cu variola maimuței au fost legate de o expunere sexuală anterioară, iar media  numărului de parteneri din ultimele 3 luni a fost 6·5 (IQR 3·0–16·0).

Între participanți, 72 (40%) au fost seropozitivi (dintre care 71 [99%] erau pe terapie antiretrovirală [ART]), 31 (17%) au avut concomitent și infecții cu transmitere sexuală, și 57 (31%) au consumat droguri recreative în timpul sexului.

Tipurile de practici sexuale raportate au fost de tip sex oral insertiv (160 [88%] participanți), sex oral receptiv (158 [87%]), sex anal insertiv (131 [72%]), sex anal receptiv (108 [60%]) și sex vaginal insertiv (11 [6%]).

Un număr de 32 (18%) participanți fuseseră vaccinați împotriva variolei copilăriei.

Variola maimuței a fost detectată prin teste PCR la 178 (99%) din 180 de probe pentru leziuni cutanate, 43 (78%) din 55 de probe anale și 82 (70%) din 117 după probe prelevate din gât.

După o perioadă medie de incubație de 7·0 zile (IQR 5·0-10·0), toți participanții au dezvoltat leziuni cutanate, în principal anogenital (în 141 [78%] participanți), și în regiunile orale și periorale (78 [43%]).

Un număr de 94 (52%) de participanți nu au avut simptome sistemice distincte iar 70 (39%) dintre aceștia au dezvoltat complicații care au necesitat tratament medical, în principal proctită dureroasă, amigdalită, edem penian, și abcese cutanate.

Comparativ cu alte tipuri de practici sexuale, sexul receptiv anal a fost asociat cu o frecvență mai mare a simptomelor virale, 67 (62%) din 108 comparativ cu 16 (28%) din 58; p<0·0001, și incidență  crescută de proctită, 41 (38%) comparative cu 4 (7%); p<0·0001, dar fără nicio diferență semnificativă în perioada de incubație.

De asemenea, 18 (95%) din cei 19 participanți cu amigdalită ulcerativă practicaseră sex receptiv oral. Încărcătura virală a fost mai mare în probele prelevate din leziunile cutanate decât din probele din gât, cu o valoare medie pentru pragul limită al ciclului de 23 (SD 4) comparativ cu 32 (6); p<0·0001.

A fost nevoie, în medie, de 10 zile (IQR 7-13) de la debutul leziunilor pentru formarea unei cruste uscate, iar rezultatele clinice nu au fost diferite la participanții cu HIV și vaccin antivariolic  administrat în copilărie.

Concluziile studiului sunt similare cu alte studii din țări în care variola maimuței nu este endemică.

Nu au existat până în prezent raportări pentru proctită, din țările în care variola maimuței este endemică, dar au fost raportate simptome atipice, în Nigeria, precum erupții cutanate pe organele genitale ca prim simptom, și lipsa stării febrile distincte.

Contactul sexual a fost suspectat ca mod de transmitere în timpul epidemiei de variola maimuței din 2017, în Nigeria, dar acest lucru nu a fost dovedit.

Lipsa unei protecții complete a celor vaccinați în copilărie împotriva variolei, așa cum s-a observat în studiul recent nu este neobișnuit.

Similar cu alte studii din afara țărilor în care variola maimuței este endemică, starea HIV nu a afectat clinic rezultatele în cazul infectării cu variola maimuței.

În schimb, pacienții din Nigeria cu variola maimuței care erau HIV pozitiv au avut niveluri scăzute de celule CD4 și o boală mai severă.

Studii suplimentare sunt necesare pentru a înțelege dacă există vreun beneficiu protector a terapiei antiretrovirale (ART) în rândul pacienților cu o coinfecție cu HIV și virusul uman al variolei maimuței.

Alte două studii observaționale privind cursul clinic al variolei maimuței la om au fost publicate recent, și deși constatările lor sunt în mare măsură similare cu cele din acest studiu, există unele diferențe.

În studiul echipei JP Thornhill, au fost înscriși 528 de pacienți cu variola maimuței, din 16 țări din afara regiunilor în care virusul este endemic.

Virusul a fost detectat la 29 dintre cele 32 de probe de material seminal, deși autorii au notat observația conform căreia nu s-a știut dacă ADN-urile virale detectate în aceste specimene erau competente pentru replicare. Rezultatele au arătat că au existat complicații cum ar fi leziuni conjunctivale, leziuni acute ale rinichilor și afecțiuni asemănătoare miocarditei, care nu au fost observate în studiul echipei Tarín-Vicente.

Un alt studiu, a investigat 197 de pacienți cu variola maimuței în Londra, Marea Britanie, și a descris o apariție bifazică a leziunilor, câțiva pacienți cu mai mult de 100 de leziuni (opt [4·1%] participanți) și un pacient cu perforație rectală gestionată conservator.

Studiul echipei Tarín-Vicente a raportat constatări noi privind anumite tipuri de practici sexuale (de exemplu, sex receptiv anal) și modul în care aceste practici au fost legate de rezultatele clinice (proctită întâlnită mai frecvent și simptome sistemice).

Comparativ cu studiile din țările unde variola maimuței nu este endemică, studiul echipei TarínVicente a folosit o dimensiune mai mare a eșantionului (n = 144) pentru a defini setul de simptome virale și perioada de incubație a variolei maimuței, și pentru a estima diferențele în încărcătură virală, în legătură cu diferite regiuni cutaneo-mucoase.

Pe baza antecedentelor de expunere sexuală, a leziunilor predominant cutanate anogenitale și a încărcăturilor virale mai mari la nivelul pielii față de probele luate din gât, autorii studiului au propus drept mod dominant de transmitere pentru variola maimuței contactul piele pe piele, și nu calea respiratorie, în țările în care virusul nu este endemic.

Limitările studiului echipei TarínVicente ar fi faptul că nu au testat alte fluide din organism, cum ar fi sângele și sperma, și astfel a rămas încă neclar dacă aceste fluide contribuie la transmiterea variolei maimuței.

De asemenea, autorii nu au evaluat modificările longitudinale ale pragurilor valorice, care ar putea indica valori limită (vârfuri) diferite în funcție de locurile diferite ale leziunilor, ținând cont de istoricul natural al variolei maimuței la om.

Acest recent studiu ajută la o mai bună înțelegere a simptomelor clinice și a caracteristicilor epidemiologice ale variolei maimuței la om, în țările în care virusul nu este endemic, în special în privința relației dintre comportamentul sexual și evoluția clinică a bolii.

Autorii spun că este nevoie însă de studii clinice prospective viitoare pentru a defini pe deplin specificul istoricului natural al variolei maimuței la om, pentru toate țările afectate.

Întrucât variola maimuței a fost declarată de către Organizația Mondială a Sănătății (OMS) o urgență de sănătate publică, este necesară o colaborare globală pentru a înțelege și aborda factorii specifici care au dus la răspândirea virusului variolei maimuței și pentru a consolida intervențiile, a asigura supravegherea și a îmbunătăți gradul de conștientizare și abilitățile de gestionare, prevenire și control clinic al infecțiilor, în special în rândul lucrătorilor din domeniul sănătății, unde trebuie abordată stigmatizarea și discriminarea celor mai afectate grupuri sociale și trebuie asigurat accesul echitabil la tratamente și vaccin, au mai scris autorii articolului care însoțește studiul spaniol.

Spania a confirmat și două decese din cauza variolei maimuței

Într-un raport recent al directorului Institutului Național de Microbiologie din Spania, dr. Isabel Jado, se arăta că cele două decese din această țară s-au înregistrat la bărbați cu vârste cuprinse între 44 și 31 de ani. Bărbații nu se cunoșteau și nu erau din aceeași zonă. Înainte de a se infecta cu variola maimuței ei au fost sănătoși, cu niciun factor de risc pentru boli severe, cum ar fi un sistem imunitar slăbit.

Conform celor mai recente cifre ale Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), pe lângă cele două decese cauzate de variola maimuței în Spania, s-au mai înregistrat un deces în Brazilia, unul în Ecuador și unul în India, țări în care virusul nu este endemic.

Articolul STUDIU: Modul dominant pentru transmiterea variolei maimuței, contactul piele pe piele apare prima dată în 360medical.ro.